GURBANUL VIILOR

Gurbanul Viilor: „Un popor nu trăiește numai din ce moștenește, ci și din ce adaugă pe fiecare zi în sufletul lui.” (Ovidiu Densușianu)

 Ca să ajungem la tradiția Gurbanului, ar trebui să începem cu legendele care circulă în jurul acestui eveniment din viața satului românesc din partea de sud a țării.

 Februarie era feciorul mai mic al Anului și care mai avea unsprezece frați numiți precum lunile anului. Omul nu avea ca avere decât o vie. Într-un an au pus vinul într-un butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an să-l bea. Fiecare și-a pus semn și cana în ordinea nașterii, așa că cel mic și-a pus cel mai jos, lângă doaga butoiului. Cei mari făceau economie, pe când Februarie bea și când îl căuta omul era vesel, plin de vorbă, trăncănea și fluiera mereu (luna numindu-se și Fluierar).

Dar într-o zi vrea și Ianuar să bea, dar nu curgea nimic. Încearcă și ceilalți și tot nimic. Februar în schimb bea…S-au luat după el și când îl fugăreau,  plângea, când îl lăsau, râdea.

De atunci, se zice că luna este capricioasă. (Conform lui Ion Ghinoiu în „Zile și mituri. Calendarul țăranului român „)

Numită și Făurar, nume legat de meșterii fauri, lucrători ai fierului, care pregăteau uneltele pentru primăvară, luna este una capricioasă:”Faur fereca și desfereca/Două săptămâni ferică, iar Două desferică:/Ninge și plouă/Îngheață și dezgheață/E frig și căldură. „

Lună ciudată, (noaptea-ngheață și ziua se dezgheață), este plină de superstiții: dacă va cânta bufnița, e semn de primăvară timpurie; dacă Faur este urât, luna Mai va fi frumoasă; dacă nu e vifor în Februarie, viforul va veni la Paști; „ luna lui Fluier bagă omătul pe borta acului”.

În fiecare an, pe 1 februarie, mai ales în sudul țării,  are loc prima sărbătoare, din seria celor închinate viței-de-vie, de pe parcursul anului: Gurbanul sau Arezanul, Trifănitul viilor, Sfeștania viilor, Târcolitul viilor, Zărezan.

Este o sărbătoare comună cu bulgarii; de altfel cuvântul „zărezan” vine din limba bulgară, de la verbul „zaryazvan”care înseamnă „a tăia via”.

Potrivit etnologilor, denumirea de Gurban ar proveni din turcescul „kurban”,care înseamnă „tăiere”,deci în acest context, înseamnă tăierea viilor. Înseamnă și „sacrificiu”, ceea ce se poate referi la faptul că era sacrificat un miel, o oaie, care se punea pe jar și se împărțea participanților la sărbătoare.

Trifănitul viilor

Numele de „Trifănitul viilor” duce la patronul său creștin, Sfântul Mucenic Trifon, care este cunoscut în aria balcanică drept unul dintre slujitorii Bisericii,  tămăduitor al bolilor și stăpânitor al duhurilor necurate, iar ziua ce-i este dedicată, premerge altei mari sărbători creștine, Întâmpinarea Domnului.

Exista credința că Sfântul Mucenic Trifon are putere asupra începutului de primăvară. Este cunoscut ca cel care păzește livezile, viile de omizi și lăcuste, viermi și gândaci, iar pe oameni de nebunie. În ortodoxie,  Sfântul Mucenic Trifon este recunoscut ca vindecător al bolilor de ochi și al durerilor de cap.

Se consideră că pe 1 februarie când Anul Vechi Viticol moare și renaște Anul Nou Viticol, debutează ciclul vegetal al viței-de-vie.

Are loc un ceremonial cu caracter bahic, din lumea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor. Când în ziua de Trifon se face Sfeștania viilor, se desfășoară,  în fapt,  două acte rituale care vizează cei doi Ani Noi: Viticol și Pomicol.

În această zi, bărbații din sat, împodobiți cu coarde de viță, se pregătesc cu carne și vin, se urcă în sănii sau căruțe cu cai împodobiți cu zurgălăi și pornesc spre vii, pe câmp rostind: „Hai să mergem la Gurban!”

Sunt însoțiți de  preoți și de primarul satului.

Când ajung, acolo, la capul vieii, preoții fac slujba de sfințire a apei care conține acatistul și moliftele Sfântului Trifon, care se citesc o singură dată în an, apoi se stropesc viile.

O practică rituală este „tratarea” corzii de viță-de-vie: coarda este crestată în patru în formă de cruce, udată cu vin, presărată cu sare și se înfige o bucată de pâine și una de slănină, pentru ca vița să aibă de toate ale acestei lumi și să-și lase rodul spre îndestularea oamenilor.

Se scoate vinul îngropat din anul trecut, se stropesc viile. Bărbații își pun corzi de viță în jurul mijlocului, spre a scăpa de dureri în timpul anului și pe cap sare a scăpa de insolație vara.

Se face, acolo, pe câmp, un foc și se frige carnea adusă. Se împarte tuturor. Bărbatii petrec până seara, când coboară cu lumini aprinse și continuă petrecerea. Uneori se dansează un dans numit „Gurbanul”.

Potrivit unei superstiții vechi, prezența femeilor aduce ghinion, așa că ele stau acasă și dau de pomană „un căuș sau găvan de mălai la cerșetori, (sau la familii nevoiașe), pentru ca lăcustele, cărăbușii și alte gângănii să nu strice semănăturile”. Pot face turte de mălai pe care să le pună pe mușuroiul furnicilor și le spun: „Cum vă dau mâncare, așa voi să nu-mi mâncați recolta!”

Se spune că nu e bine să începi să muncești fără să dai de pomană, pe 1 februarie.

În unele zone se aprinde focul la marginea plantației și se afumă via cu o cârpă aprinsă, pentru a feri de pătrunderea forțelor malefice; se îngroapă un fel de amulete (căpățâni de animale, sperietori de păsări, fire de lână roșie) care să alunge duhurile rele.

Gromovnicul din bătrâni consemna că,  dacă în această zi era zăpadă, vremea avea să se facă frumoasă, iar dacă nu era, urma să ningă.

Se pare că avea dreptate!

Autor: Petra