Cultura românească în perioada interbelică

Pe plan cultural, perioada interbelică este o prelungire a celei moderne, mai ales în ceea ce priveşte creionarea aspectului ei naţional. Atât semănătorismul, cât şi poporanismul se vor regăsi în naţionalism, care continuă să împletească cultura cu politica. De altfel, foarte mulţi oameni de cultură sunt în acelaşi timp şi personalităţi politice, membri ai Parlamentului sau ai diverselor partide politice.

Aproape în toate domeniile culturii se subliniază factorul naţional. Diferenţa de mentalitate este acum foarte mare faţă de secolul trecut: dacă generaţia de la 1848 era încântată să imite orice din Apus, generaţia dintre cele două războaie poate să aibe un ochi critic şi chiar să respingă influenţele apusene şi să considere tradiţiile satului românesc mai pure şi mai valoroase. Totuşi diversitatea curentelor culturale este acum mult mai mare, la fel ca şi deschiderea spre diferite culturi. De asemenea, formarea României Mari, care a constituit o mare realizare politică, a creat un sentiment de împlinire şi chiar de superioritate românească, alimentând curentele naţionaliste de extremă dreapta.

Literatura acestei perioade dă mari valori preocupate de folclor şi viaţa satului şi au fost grupate în jurul revistelor „Sburătorul” sau „Gândirea”. Tematica satului este redată în operele lui Liviu Rebreanu, Duiliu Zamfirescu sau Mihail Sadoveanu. Alţi mari prozatori şi poeţi ai perioadei sunt Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Alexandru Macedonski, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia. În domeniul criticii literare se remarcă Tudor Vianu, George Călinescu, Eugen Lovinescu.

Istoria naţională este axată spre cultivarea patriotismului şi a responsabilităţii naţionale, cei mai de seamă reprezentanţi fiind A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Părvan şi cei din generaţia veche, Gh. Brătianu şi C. Giurăscu din generaţia nouă.

Continuarea pe site-ul romania-culturala.ro