Două decenii de presiune economică, politici coercitive și degradarea sănătății mintale în România

România nu traversează doar o criză economică sau politică, ci o criză profundă de sănătate mintală. Din anul 2000 până astăzi, stările depresive s-au acumulat lent, dar constant, ca rezultat al insecurității economice, al sărăcirii populației și al unui stat care a răspuns crizelor mai degrabă prin constrângere decât prin protecție socială.

Depresia nu este un accident individual, ci un indicator al eșecului politicilor publice de a asigura stabilitate, demnitate și speranță.

2000–2007: tranziția fără protecție socială

Anii de creștere economică de după 2000 au fost prezentați drept o poveste de succes. În realitate, această creștere a fost clădită pe migrație forțată, salarii mici, destructurarea familiilor și lipsa unor servicii publice funcționale. Pentru milioane de români, supraviețuirea a înlocuit traiul decent, iar stresul a devenit o stare permanentă.

2008–2011: austeritatea – trauma colectivă ignorată

Criza economică și măsurile de austeritate au produs una dintre cele mai grave rupturi psihologice din societatea românească post-decembristă. Tăierile salariale, concedierile și prăbușirea siguranței financiare au generat neputință, rușine socială și frică.

Statul a cerut sacrificii, dar nu a oferit sprijin. Costul nu a fost doar economic, ci profund psihologic – un cost care nu a fost niciodată asumat sau reparat.

2012–2019: creștere economică fără vindecare

Deși indicatorii macroeconomici au fost pozitivi, România a rămas o țară a inegalităților, a muncii precare și a accesului limitat la servicii medicale, inclusiv de sănătate mintală. Pentru cei vulnerabili, „creșterea economică” nu a însemnat reducerea anxietății sau recâștigarea siguranței, ci doar supraviețuire într-un sistem ostil.

2020–2021: pandemia și abandonul psihologic

Pandemia a expus brutal fragilitatea societății românești. Izolarea, pierderea veniturilor și comunicarea autoritară au amplificat anxietatea și depresia, într-un context în care sprijinul psihologic public a fost aproape inexistent.

Pentru mulți cetățeni, pandemia a consfințit ruptura definitivă dintre stat și individ.

Reforma sanitară: control în loc de îngrijire

Pe acest fond, reformele propuse în sistemul sanitar adaugă un nou strat de presiune. Limitarea libertății medicilor de a consilia sincer pacienții și introducerea unor mecanisme de control permanent asupra profesiei medicale sunt percepute ca politici punitive, nu ca soluții.

Un medic aflat sub amenințarea sancțiunii permanente nu poate fi un sprijin real pentru pacient. Un pacient care nu mai are încredere în medic nu mai are siguranță. Această spirală produce burnout profesional, anxietate și depresie atât în rândul personalului medical, cât și al populației.

2022–2024: inflația și sărăcirea – stresul zilnic ca normă

Explozia prețurilor la alimente, energie și servicii de bază a transformat viața de zi cu zi într-o luptă continuă. Sărăcia nu mai este o excepție, ci o experiență comună. Stresul financiar cronic este unul dintre cei mai puternici factori de risc pentru depresie, iar statul a răspuns mai degrabă prin măsuri fiscale decât prin protecție socială.

Încheiere civică: 2026 – pragul periculos al depresiei colective

Dacă direcția actuală este menținută, 2026 riscă să devină anul în care depresia va depăși sfera individuală și va deveni o problemă sistemică de siguranță socială.

Un stat care restrânge libertăți, accentuează sărăcia, exercită control excesiv asupra profesiilor-cheie și ignoră impactul psihologic al deciziilor sale creează un climat de teamă, neputință și resemnare. Aceasta este rețeta clasică pentru depresie colectivă. Sănătatea mintală nu este un lux și nici o problemă personală. Este o responsabilitate publică. Ignorarea ei înseamnă acceptarea degradării sociale, a pierderii coeziunii și a demnității umane.

2026 poate deveni anul în care România va plăti nu doar economic, ci și psihologic, costul acumulat al deciziilor care au ignorat impactul asupra sănătății mintale a populației.

România nu mai are nevoie de politici care cer sacrificii, ci de politici care oferă protecție, stabilitate și speranță. Fără acestea, 2026 nu va fi doar un an dificil, ci un punct de ruptură psihologică pentru întreaga societate.