,,CREDINȚA ÎN ZIUA DE APOI E SINGURA NĂDEJDE ÎN NOI” George Cosbuc

 Numiți geți de către greci și daci de către romani, dacii și geții sunt purtătorii unei singure civilizații, vorbeau aceeași limbă (conform lui Strabon), sunt ramura nordică a tracilor, separate de aceștia în timpul primei epoci a fierului (Hallstatt).

,,Nu puneau mare preț pe viață căci o socoteau numai o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă și plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viață de veci. Din felul acestora de a privi viața izvora un obicei ciudat: plângeau când li se năștea un copil, înșirând în bocetele lor toate suferințele prin care are să treacă orice muritor, iar la înmormântări benchetuiau și se veseleau…”(I.Lupaș-;;Romanii și Dacii-Luptele lor și obârșia neamului românesc.”)

Această tradiție a lor pare a fi la fel de actuală și acum, gândind, la fel ca și strămoșii noștri, că viața este plină de tot felul de obstacole de care te eliberează doar Mântuirea.

Conform lui Marius Constantinescu ,,ei deja credeau în nemurire pentru că disparițiile și aparițiile succesive ale lui Zamolxis vorbesc despre moarte și reînviere.” Solnius, scriitor antic, ne spune același lucru conform căruia tracii disprețuiesc viața ,,dintr-un exercițiu natural de înțelepciune. Toți sunt gata pentru moarte de bunăvoie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morților se întorc, iar alții că ele nu mor ci devin mai fericite.”

Credința puternică în nemurire, pe care geto-dacii o considerau ca o trecere, sau o continuare, într-un mod mai fericit al vieții pământene era pentru ei suportul unui intens optimism și curaj în viață, constituind într-un fel, geniul lor cunoscut și admirat de antichitate. Vitejia lor deosebită era legată de acestă credință în nemurire:…,,ei sunt gata să înfrunte moartea, mai ales geții. Acest lucru se datorează credințelor lor deosebite.”(Pomponius Mela-,,Descrierea pământului”)

Împăratul Iulian Apostatul în ,,Banchetul sau împărații” ne spune că împăratul Traian ar fi zis: …,,am nimicit neamul geților, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trait cândva-și aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar și pentru că  îi convinsese să fie altfel slăvitul lor Zamolxis.Crezând că nu mor, dar că își schimbă doar locuința, ei sunt mai porniți pe lupte decât ar fi înclinați să întreprindă o călătorie. Această trăsătură specifică a religiei lor poate fi pusă în relație- în momentul creștinării- cu credința în Înviere.

În folclorul românesc, curajul în fața morții, transfigurarea ei pe alt plan (în nuntă), se află în celebra baladă ,,Miorița”.

Sacrificiile umane ocupau un loc important în ritualurile religioase geto-dace deoarece ele realizau comuniunea pământenilor cu divinitatea . (Când mureau, dacii râdeau, luau o mână de țărână, o puneau pe piept și mureau râzând.) Cum ne spune Herodot, o data la cinci ani, era tras la sorți un sol care trebuia trimis la Zamolxis. Acesta era din rândurile tinerilor educați, care știau să mânuiască armele și care primea informațiile necesare pentru a i le transmite lui Zamolxis. Era aruncat în trei sulițe înfipte în pământ și dacă murea imediat, însemna că zeul era binevoitor și dorea să le asculte dorințele. Dacă nu murea, se considera un semn de rău augur și solul era învinuit că nu a fost cinstit și nu i se permite să intre în împărăția zeilor. Era trimis alt tânăr sol. Asta înseamnă că iși infruntau moartea cu seninătate, precum, mai târziu Meșterul Manole. Atât Platon, cât și Diodor din Sicilia suțin că Zamolxis îi face pe geți nemuritori.

Curăția vieții morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stămoșii geto-daci cu atmosfera sihaștrilor, care, mai târziu-în creștinism- vor fi călugării de pe munții nostri.

Credința geto-dacă a favorizat pătrunderea creștinismului în țara noastră.

                                                                                                                                                                                Petra